sâmbătă, 17 ianuarie 2015

Psihosomatica - legătura dintre psihic şi corp

Psihosomatica este ştiinţa aflată la graniţa dintre medicină, psihologie, sociologie şi antropologie, care se ocupă de studiul şi tratamentul bolilor cu dublă componentă: psihologică şi somatică.  Grigore Buşoi consideră psihosomatica ca fiind o concepţie medicală integratoare, ce permite abordarea unor afecţiuni somatice induse psihic.
 Abordarea psihosomatică pune în prim plan unitatea somato-psihică sau psiho-somatică a fiinţei umane - unul din principiile fundamentale ale medicinei, psihologiei în general şi psihologiei medicale în special.
Aceasta este o orientare  nouă, însă o idee şi  o practică foarte veche: Hipocrate, Galenus, Tissot, Cabanis, Pinel, Esquirol  evidenţiau influenţele “moralului” asupra somaticului. De asemenea, Pavlov şi Bîkov vorbeau despre “medicina cortico-viscerală”, determinisme psihosomatice sau somatopsihice. Chiar şi Freud susţinea condiţionarea în dublu sens şi anume somato-psihic, şi psiho-somatic, în patologie.
În medicină concepţia psihosomatică are  cinci trăsături de bază:
- holistică, adică integrală şi  integrativă, vizând unitatea somato-psihică;
- poartă  pecetea  influenţei sociale (se referă la modul în care persoana şi-a interiorizat  influenţele din sfera socialului);
- ştiinţifică, bazată pe observaţii clinice şi studii experimentale;
- evidenţiază dublă vulnerabilitate la stres a bolnavilor: psihică şi de organ;
- evidenţiază stresul psihic drept factor de risc major în patogeneză.
          Uneori, după investigaţii medicale laborioase nu este găsită o cauza organică a simptomului care ne supără. În astfel de cazuri de cele mai multe ori auzim sintagme de genul: "este pe fond nervos", "este de origine psihogena", "este din cauza stresului". Acestea sunt moduri diferite de a spune că din punct de vedere somatic nu există o cauză deşi simptomul exista, este real iar cauza lui este de ordin psihologic. În această categorie intră numeroase afecţiuni care sunt pe deplin sau doar parţial produse de stări psihice. De la tulburări alimentare, cum ar fi anorexia sau bulimia prezente de obicei la adolescenţi, voma psihogena apăruta la sugar, copil sau adult, până la enurezis, tulburări sexuale sau afecţiuni cutanate,  ameţeli, dureri de cap, astm, insomnie, infertilitate... găsim după un drum parcurs împreuna cu pacientul cauze la care nu ne-am fi gândit. O separare, un doliu, un accident sau poate un eveniment pe care nu-l considerăm important pot sta la originea tulburării.
       Richard Meyer a introdus şi dezvoltat în anul 1986 o nouă formă de terapie, şi anume somatoterapia. Ideea de bază a somatoterapiei este aceea că absolut toate experienţele pe care le trăim de-a lungul vieţii  se înscriu atât în planul memoriei psihice, cât şi în cel al memoriei fizice. La nivelul memoriei psihice apare inevitabilul fenomen al uitării ce are rolul de a ne proteja de evenimentele mai puţin plăcute din viaţa noastră, însă corpul nu uită, astfel că acele întâmplări dureroase se întipăresc la diferite niveluri ale organismului. Aşadar, emoţiile reprimate, traumele şi întreaga noastră istorie de viaţă se înscriu la nivel corporal manifestându-se într-o diversitate de simptome somatice.
            Tulburările psihosomatice sunt “modificări ample şi durabile ale proceselor fiziologice” sub acţiunea unor factori conflictuali, stresanţi. Pentru a fi considerată tulburare psihosomatică, o disfuncţie trebuie să îndeplinească următoarele trei criterii:
1) incidenţa unor evenimente suficient de stresante pentru a o genera;
2) verificarea efectului patogen al acestor stresori şi la alte persoane;
3) posibilitatea stabilirii unei legături de cauzalitate între un anumit tip de  stresor şi anumite  simptome somatice.
Tulburările psihosomatice apar episodic la omul sănătos, sunt predominant funcţionale (reversibile) în fazele iniţiale dar, pe măsura reiterării, lasă urme tot mai vizibile, producând leziuni şi devin  predominant organice.  Acest proces  se realizează după următoarea schemă: tulburare neuropsihică, tulburare funcţională, alterare organică.
Factori  ce conduc la dezvoltarea bolilor psihosomatice :
·      frustrarea
·      stresul
·      conflictele
Ştiu ca a vorbi despre boală în general nu face plăcere nimănui. Cu siguranţă vi se pare a fi un subiect neinteresant şi generator de disconfort. Tocmai de aceea aş vrea să vă ofer o altă perspectivă din care să privim boala, o perspectivă care mie mi-a plăcut foarte mult şi mi s-a părut destul de interesantă.
Primul pas în descoperirea unei alte percepţii asupra bolii este acceptarea ideii  că între corp şi spirit există o relaţie directă; astfel devine interesant de ştiut sensul manifestărilor fiziologice. Ele devin puncte de sprijin ale realizării, „devenirii” noastre, prin ele realizarea se face şi se exprimă. Ele pot fi şi un remarcabil mijloc de decodare şi de înţelegere a vieţii pe care o trăim, a ceea ce se întâmplă în interiorul nostru. Corpul este o extraordinară unealtă de cunoaştere. Mai mult chiar, este de dorit să încercăm să descifrăm şi să înţelegem prin intermediul căror tipuri de procese se exprimă acest corp. Că toate manifestările energetice ale lumii noastre, realitatea umană are nevoie de suportul său manifest, de corpul său fizic pentru a putea traduce, exprima, ceea ce se întâmplă în straturile sale cele mai profunde.
Bolile apar din instinctul de autoapărare. De cele mai multe ori, noi oamenii, percepem boala ca fiind cel mai aprig duşman al nostru, în timp ce este doar o formă de comunicare. Dacă putem înţelege ce anume ne comunică atunci avem posibilitatea să intervenim într-un mod mai puţin dramatic decât obişnuim să o facem. Trebuie să conştientizăm faptul că alternativele la care recurgem sunt pentru sănătatea noastră şi NU împotriva bolii. Singuri, prin percepţia pe care o avem vizavi de boală, de tratament, dăm naştere în interiorul nostru unui conflict ce generează automat o stare de disconfort. Oare am putea înţelege că boala nu apare în viaţa noastră pentru a ne teroriza, ci din contra  pentru a ne ajuta? Ne ajută în sensul în care ne atrage atenţia că în interiorul nostru ceva nu este în regulă. Ideal pentru sănătatea noastră ar fi în primul rând să înţelegem  boala şi abia apoi să ne dorim să  scăpăm de ea.
Este foarte clar că norii negri nu apar pe cerul senin, prin această metaforă vreau să sugerez faptul că boala apare în relaţie cu anumite aspecte din viaţa noastră, aspecte cu un profund impact emoţional. De exemplu, s-au făcut studii care au dovedit implicaţiile traumelor puternice  in declanşarea cancerului.
Cum reacţionăm de obicei în faţa bolii?  Evident că mergem degrabă la medic pentru a ne prescrie medicamente care ce fac? – anulează simptomul fizic...dar cu aspectele emoţionale ce
facem? Orice boală are o anumită etiologie, dar pe lângă cauză, aceasta are şi SENSURI. Ar fi bine să învăţăm să ne ascultăm trupul şi sufletul în acelaşi timp deoarece, între acestea există o legătură impresionantă.

În concluzie, boala este cea care ne transmite un mesaj prin care ne sugerează faptul că ceva nu este în regulă cu trupul şi sufletul nostru şi, prin urmare trebuie să intervenim.

Rolul familiei de origine în dezvoltarea individului

Familia face parte din categoria relaţiilor primare sau fundamentale, fiind o instituţie universal umană. Aşadar, aceasta constituie o instituţie regăsită în orice societate de oriunde şi din orice timp, ceea ce nu este valabil pentru alte tipuri de instituţii: religioase, economice, politice, educaţionale, medicale. Nu există societate fără relaţii familiale, fapt pentru care familia este numită ,,nucleul societăţii”. Rolul familiei este foarte important în dezvoltarea copilului, din următoarele puncte de vedere: fizic, intelectual, moral şi estetic.
            În familie se realizează socializarea primară, părinţii fiind primele persoane cu care copilul interacţionează. Este indubitabil faptul că figurile parentale şi relaţia acestora cu copilul au o influenţă semnificativă asupra dezvoltării personalităţii acestuia.
Aşadar, în cadrul familiei  de origine, în funcţie de particularităţile relaţiei părinte-copil, se formează tipul de ataşament al persoanei. Altfel spus, în interiorul familiei,  individul îşi internalizează un program afectiv-comportamental, pe care este foarte probabil să-l  manifeste pe tot parcursul vieţii şi în toate tipurile de relaţii pe care le va iniţia (relaţii de prietenie, relaţii de cuplu, relaţii profesionale). Altfel spus, avem tendinţă inconştientă de a căuta acei parteneri care ne creează  mediul propice pentru manifestarea propriului program afectiv-comportamental. Astfel, oamenii obişnuiesc să îşi găsească parteneri sociali care să le confirme modelul de lucru pe care şi l-au achiziţionat în familia de origine. Faptul că ne găsim parteneri care să ne confirme modelul este încă un exemplu despre faptul că noi acţionăm în direcţia stabilităţii relaţiilor şi predictibilităţii lor, chiar dacă  unele sunt disfuncţionale.
Într-o relaţie de cuplu, pentru ca aceasta să fie armonioasă este de dorit ca cei doi parteneri să conştientizeze faptul că fiecare este o persoană unică, cu propriul stil comportamental, cu un sistem personal de valori şi că niciunul nu este superior celuilalt. De asemenea, în relaţie accentul nu cade asupra unuia dintre parteneri, ci asupra relaţiei dintre ei, asupra liantului creat între aceştia ce trebuie în permanenţă menţinut Prin urmare, pentru a exista un grad ridicat de satisfacţie în cuplu, este de dorit ca  cei doi parteneri să conştientizeze necesitatea alimentării liantului existent între ei şi să contribuie amândoi la consolidarea acestuia.
De asemenea, tot în cadrul familiei şi în funcţie de relaţia cu părinţii, persoana îşi dezvoltă anumite abilităţi: de comunicare, de conştientizare şi gestionare a emoţiilor, de interacţiune cu alte persoane, toate aceste abilităţi contribuind la dezvoltarea inteligenţei emoţionale, atât de importantă într-o relaţie de cuplu. Astfel, cu cât relaţiile cu părinţii sunt unele armonioase, contribuind la dezvoltarea unui tip de ataşament autonom, cu atât creşte probabilitatea ca individul respectiv să îşi dezvolte abilităţile enumerate mai sus, respectiv inteligenţa emoţională.
            Acestea fiind spuse, pot afirma în continuare faptul că persoanele care au un nivel înalt de dezvoltare al  inteligenţei emoţionale prezintă şi un grad înalt de satisfacţie maritală deoarece: nu au aşteptări de la partener şi astfel evită cel mai la îndemâna mod de a se expune dezamăgirilor; nu aşteptă ca cel de lângă ele să fie un vizionar şi să manifeste acele comportamente la care ele se aşteaptă. 
            De asemenea, la fel de importantă ca şi comunicarea fizică sau cea vibraţională, comunicarea emoţională într-un cuplu înseamnă a identifica şi a conştientiza emoţiile proprii, înseamnă a fi capabil să le foloseşti într-un mod constructiv. Totodată, acest lucru presupune să fii capabil să detectezi şi să răspunzi pozitiv la emoţiile şi trăirile partenerului, acest fapt conducând la dezvoltarea unei relaţii de cuplu armonioase, suportive şi la crearea un climat marital pozitiv.

            În concluzie, relaţiile din copilărie cu figurile parentale îşi lasă o amprentă semnificativă asupra personalităţii, contribuind la dezvoltarea inteligenţei emoţionale şi la modul în care persoana percepe satisfacţie maritală. De asemenea,  modelul familiei de origine tinde să fie urmat chiar şi în familia pe care persoana şi-o întemeiază, chiar dacă, din păcate modelul nu este tocmai unul pozitiv. Aşadar, nimic nu este întâmplător, pentru orice existând un motiv.