
În familie
se realizează socializarea primară, părinţii fiind primele persoane cu care
copilul interacţionează. Este indubitabil faptul că figurile parentale şi
relaţia acestora cu copilul au o influenţă semnificativă asupra dezvoltării
personalităţii acestuia.
Aşadar, în cadrul familiei de
origine, în funcţie de particularităţile relaţiei părinte-copil, se formează
tipul de ataşament al persoanei. Altfel spus, în interiorul familiei, individul îşi internalizează un program
afectiv-comportamental, pe care este foarte probabil să-l manifeste pe tot parcursul vieţii şi în toate
tipurile de relaţii pe care le va iniţia (relaţii de prietenie, relaţii de
cuplu, relaţii profesionale). Altfel spus, avem tendinţă inconştientă de a
căuta acei parteneri care ne creează
mediul propice pentru manifestarea propriului program afectiv-comportamental.
Astfel, oamenii obişnuiesc să îşi găsească parteneri
sociali care să le confirme modelul de lucru pe care şi l-au
achiziţionat în familia de origine. Faptul că ne găsim
parteneri care să ne confirme modelul este încă un exemplu despre faptul că noi
acţionăm în direcţia stabilităţii relaţiilor şi predictibilităţii lor, chiar
dacă unele sunt disfuncţionale.
Într-o relaţie de cuplu, pentru ca aceasta să fie
armonioasă este de dorit ca cei doi parteneri să conştientizeze faptul că
fiecare este o persoană unică, cu propriul stil comportamental, cu un sistem
personal de valori şi că niciunul nu este superior celuilalt. De asemenea, în
relaţie accentul nu cade asupra unuia dintre parteneri, ci asupra relaţiei
dintre ei, asupra liantului creat între aceştia ce trebuie în permanenţă
menţinut Prin urmare, pentru a exista un grad ridicat de satisfacţie în cuplu,
este de dorit ca cei doi parteneri să
conştientizeze necesitatea alimentării liantului existent între ei şi să
contribuie amândoi la consolidarea acestuia.
De asemenea, tot în cadrul familiei şi în funcţie de
relaţia cu părinţii, persoana îşi dezvoltă anumite abilităţi: de comunicare, de
conştientizare şi gestionare a emoţiilor, de interacţiune cu alte persoane,
toate aceste abilităţi contribuind la dezvoltarea inteligenţei emoţionale, atât
de importantă într-o relaţie de cuplu. Astfel, cu cât
relaţiile cu părinţii sunt unele armonioase, contribuind la dezvoltarea unui
tip de ataşament autonom, cu atât creşte probabilitatea ca individul respectiv
să îşi dezvolte abilităţile enumerate mai sus, respectiv inteligenţa
emoţională.
Acestea
fiind spuse, pot afirma în continuare faptul că persoanele
care au un nivel înalt de dezvoltare al
inteligenţei emoţionale prezintă şi un grad înalt de satisfacţie maritală
deoarece: nu au aşteptări de la partener şi astfel evită cel mai la îndemâna
mod de a se expune dezamăgirilor; nu aşteptă ca cel de lângă ele să fie un
vizionar şi să manifeste acele comportamente la care ele se aşteaptă.
De asemenea, la fel de
importantă ca şi comunicarea fizică sau cea vibraţională, comunicarea
emoţională într-un cuplu înseamnă a identifica şi a conştientiza emoţiile
proprii, înseamnă a fi capabil să le foloseşti într-un mod constructiv.
Totodată, acest lucru presupune să fii capabil să detectezi şi să răspunzi
pozitiv la emoţiile şi trăirile partenerului, acest fapt conducând la
dezvoltarea unei relaţii de cuplu armonioase, suportive şi la crearea un climat
marital pozitiv.
În concluzie,
relaţiile din copilărie cu figurile parentale îşi lasă o amprentă semnificativă
asupra personalităţii, contribuind la dezvoltarea inteligenţei emoţionale şi la
modul în care persoana percepe satisfacţie maritală. De asemenea, modelul familiei de origine tinde să fie
urmat chiar şi în familia pe care persoana şi-o întemeiază, chiar dacă, din
păcate modelul nu este tocmai unul pozitiv. Aşadar, nimic nu este întâmplător,
pentru orice existând un motiv.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu